Cum sa avem un copil perfect

Atunci când intențiile noastre, ca și adulți, sunt bune, când dorim să fim corecți, să luăm cele mai bune decizii, pentru noi și pentru cei dragi nouă, se poate întâmpla să ne fixăm exclusiv pe un punct de vedere, cel propriu, convinși fiind că situația nu poate fi privită altfel. Suntem atât de siguri că facem bine ceea ce facem, că noi nu avem ce schimbă în gândire sau în comportament, ca și când noi am deține adevărul absolut…

Aceasta se întâmplă mai ales când urmările deciziilor noastre sunt unele favorabile: observăm beneficii imediate (de ex. mobilizăm copilul la maxim pentru a obține note bune și, într-adevăr, aceste note bune apar, ținem copilul din scurt și el nu iese din cuvântul nostru). Prin urmare formulăm concluzia: suntem pe calea cea bună. Și, în mare măsură, așa și este.

Totuși, cu cât obținem mai mult din ceea ce ne dorim (note maxime, ascultarea copilului) cu atât avem tendința de a plusa: dorim mai mult… și mai mult… încât nu ne mai punem unele întrebări:

• Care este prețul plătit? Cât de ușor sau cât de greu îi este copilului nostru?
• Care sunt consecințele pe termen lung?

Ar fi și greu să ne punem asemenea întrebări atât timp cât școala (sistemul nostru de învățământ de stat nereformat, în mod real, după atâția ani ) este prea puțin interesată de formarea personalității copiilor, accentul fiind pus, aproape în totalitate, pe cunoștințele pe care ei trebuie să le asimileze.

Și atunci, noi ca părinți, evident că suntem interesați de note și comportamentul copilului fără să ne punem prea multe întrebări despre stările lui sufletești ( emoții, frică, tristețe, dezamăgire, nemulțumiri ) convinși fiind ca ei, ca și copii, nu au nici un motiv să nu fie fericiți. ”Eu /noi muncim ca să îi oferim totul, el nu are altă treabă decât să învețe!”

Nimic mai fals! Copiii sunt mult mai sensibili la aceste stări negative decât adulții și acestea, neluate în seamă, pot conduce pe termen lung la dezechilibre emoționale, hipersensibilitate sau chiar boli somatice.

Altfel spus, părintele este foarte dornic să își ajute copilul să se schimbe, acceptă că acesta poate greși dar, centrându-se pe propriul punct de vedere, devine incapabil să accepte idea că și el, ca părinte (că orice om) este supus greșelii.
“Facem ce este mai bine pentru copilul nostru” ar spune orice părinte bine intenționat. Atunci de ce nu se analizăm balanța: succes /efortul copilului? Pentru ce poziția lui în clasă este mai importantă decât confortul lui emoțional?

De fapt, întotdeauna părintele se identifică cu copilul – este un proces normal, proiectând, de multe ori, propriile dorințe asupra acestuia. Se uită însă un lucru fundamental: copilul este o altă persoană –cu propriile nevoi, aspirații, limite.
Pentru orice părinte o asemenea constatare poate fi un șoc: deoarece este firesc ca, la un moment dat, copilul să își manifeste individualitatea, independența.
Care este riscul de a nu accepta această idee?

• copilul nu se va maturiza niciodată, el rămânând sub dominarea părintelui (fără a conștientiza măcar acest lucru) negăsindu-și niciodată adevărata cale în viață
• dacă el nu va avea curajul de a afirma o idee diferită de cea a părinților, nu va învăța să se afirme nici în grupul de apartenență (prieteni, colegi, partener viitor)
• va evita să exprime orice opinie proprie, diferită de a grupului, de teama de a nu fi respins, acuzat, judecat
• este posibil să dezvolte resentimente față de părinte, la un moment dat

Haideți să ne gândim mai profund: oare pentru ce este atât de important premiul? Succesul? Oare ce îmi aduce mie, ca părinte? Care este prețul pe care copilul trebuie să îl plătească?
Da, un copil trebuie susținut, încurajat pentru a munci, pentru a găsi plăcere în învățătură. Și, în mod firesc, rezultatele, notele bune vor veni de la sine. Dar nu ar fi bine să trăiască cu frica de a-și dezamăgi părinții dacă nu obține locul I, premiul I.
Este o mare diferență între munca făcută cu pasiune și iluzia succesului. După muncă, succesul va veni în mod natural, fără a ne face din el un obiectiv în sine.
Succesul este un mit, o iluzie a perfecționismului – e ca un drog ce poate deveni periculos.
Cum putem să ne ajutăm copilul? Susținându-l în permanență (el nu are nevoie de o supramotivare), ajutându-l chiar să își reducă motivația excesivă, dacă stresul i-ar putea dăuna.

Permiteți-i să învețe să relaționeze cu ceilalți în mod deschis, afirmându-și propriile păreri și dorințe, fără teamă și fără a judeca sau acuză pe alții, care ar putea avea păreri diferite.

Atenție la mesajele contradictorii: “este bine să faci așa…”, dar eu, ca și părinte – adult fiind, am voie să fac și altfel, uneori exact pe dos…

În concluzie, poate ar fi de ajutor să regândim conceptul de “copil perfect”. Poate “perfecțiunea” ar putea fi tocmai “copilul fericit” care are curiozitatea de a învăța și de a-și afirma potențialul dar și plăcerea de a se juca, copilul care râde din toată inima dar care are voie să și plângă câteodată, copilul care își trăiește în mod autentic copilăria. Iar ceea ce noi considerăm a reprezenta perfecțiunea este doar un copil trist, un copil îngrijorat care nu ne va mulțumi mai târziu pentru toate acestea.

De aceea, în situațiile în care un copil/adolescent va trece pragul cabinetului psihologic, rolul psihologului va fi acela de a oferi și un alt punct de vedere părintelelui, pentru a-l ajuta să facă alegeri înțelepte.
Cu toate acestea, decizia aparține, în mod evident, părintelui.